Satul
Dezmir este situat într-o zonă pitorească, în partea de sud-vest a comunei Apahida, comună de care aparţine administrativ şi la 12 km de municipiul Cuj-Napoca, în sud-estul oraşului. În Dezmir trăiesc aproximativ 1400 persoane, majoritatea de naţionalitate română. Cu toate ca este foarte aproape de oraș, Dezmirul a mai păstrat și în prezent câte ceva din aspectul satului transilvănean tradițional: arhitectura unor case, ulițele, și ceea ce este mai de preț, s-a păstrat în mintea și sufletul sătenilor mai în vârstă: tradițiile, obiceiurile, meșteșugurile, ritualurile specifice satului tradițional. Membrii ASDR consideră că acești “bătrâni ai satelor” sunt surse autentice pentru identificarea elementelor de patrimoniu cultural rural, celorlalți “fii ai satului” revenindu-le sarcina de a conserva, promova și valorifica aceste tezaure. Printre obiectivele ASDR se înscrie și
„să reînvie tradiţiile specifice diverselor zone rurale”. De la înființare, din 2005, multe dintre proiectele și acțiunile asociației au condus la atingerea acestui obiectiv
”de suflet”.
După multi ani de activitate în zeci de sate din Regiunea Nord-Vest a României, înțelegem și simțim ceea ce nota Nicolae Iorga
“Cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om și de viață”.
Echipa ASDR Dezmir
Dezmirul de odinioară
Repere istorice
Vechimea satului Dezmir este atestată de descoperirile istorice care s-au găsit pe teritoriul satului. Astfel s-au identificat aşezări rurale din epoca Daciei romane. În hotarul satului Dezmir au fost identificate două
villae rusticae:
- În punctul „Crişeni“, în apropierea drumului roman dintre Napoca şi Apahida, s-au găsit urme ale unei clădiri din epocă romană: un altar votiv şi un sarcofag de piatră.
- În hotarul „Sub Berc“ s-a descoperit o construcţie de forma dreptunghiulară, care cuprindea cinci încăperi şi o posibilă curte interioară, cu un bazin. Materialul arheologic recoltat în timpul săpăturilor constă din cărămizi, ţigle, cuie, piroane, o verigă din fier şi ceramică romană provincială.
Şi prezenţa celtică pe teritoriul satului este confirmată de descoperirea a trei morminte de incineraţie care cuprindeau piese celtice: un fragment de brăţară de bronz, o sabie de fier, vase de lut ars etc. Alături de acestea s-au găsit şi vase decorate care sunt atribuite localnicilor daci, deci se pare că cele două populaţii (celţii şi dacii) au convieţuit pe teritoriul satului în secolul III î.e.n.
Dovezile rămase din Evul Mediu şi după această perioadă atestă că în sat a existat de-a lungul vremii o populaţie stabilă, în majoritate de origine română.
Denumirea satului
Se pare că prima denumire a satului a fost „Sidofta” (Vladimir Cinezan – „Apahida - Studiu monografic”).
Toponimul actual, Dezmir se presupune că ar veni, prin modificări succesive, de la „mir”, cuvânt care la tătari însemna „conducător” şi de la „Gheti”, numele unui conducător tătar.
Prima atestare scrisă a satului este din anul 1315 când numele apare sub forma Desmer. De-a lungul timpului, în diverse documente ale vremii se găsesc diferite denumiri ale satului: Dezmer, Sacerdos de Ziner, Dozmer, Desmir, Dezmyr, Gyizmer, Dezmir.
Populaţia în satul vechi Dezmir
În legătură cu populaţia satului, preponderent de naţionalitate română, amintim câteva date statistice, găsite în documentele vremii:
-
În 1733, în Conscripţia Klein, Dezmirul era numit „locus integrae valachus” (loc intreg românesc), cu un număr de 74 de familii.
-
În 1785 în Dezmir existau 77 de case şi 94 de familii, în timp ce nobilii erau în număr de 13 familii, ceea ce arată că satul era preferat de nobili, probabil datorită frumuseţii locului şi apropierii de oraş. În acea perioadă satul aparţinea de Cojocna (datele statistice apar în Conscripţia populaţiei Cojocnei).
-
În registrele Parohiei din Dezmir se arată că în 1885 în sat erau 654 români (335 bărbaţi şi 319 femei) şi 47 de locuitori de altă naţionalitate.
-
Populaţia satului în 1918 era de 956 locuitori.
-
Populaţia în 1930 a fost de 1114 locuitori, din care 1106 de naţionalitate română.
-
În 1946 trăiau în Dezmir 1445 persoane (registrele Parohiei).
-
În 1956 în Dezmir locuiau 1483 săteni.
Învăţământul în satul vechi
În documente din 1900 se consemnează anul 1882 ca an al înfiinţării Şcolii confensionale din Dezmir, cu 60 de elevi. Şcoala era construită în curtea bisericii, era din lemn şi cuprindea 2 încăperi: una pentru elevi şi una pentru dascăl. Arhiva bisericii pomeneşte despre dificultăţile cu care se confruntau dascălii. Plata salariului întârzia mereu şi uneori primeau porumb în loc de bani. Dascălul cânta şi în biserică şi era plătit şi din venituri cantorale. O altă problemă cu care se confruntau dascălii era absenteismul elevilor, din cauză că aceştia erau nevoiţi să-şi ajute părinţii la muncile câmpului. Pentru a-i determina pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală, dascălul îi amenda. Pentru elevii care rămâneau repetenţi se organizau cursuri de iarnă, câte 2 zile pe săptămână.
În anul 1879 la şcoala din Dezmir erau înscrişi 81 de elevi, iar în anul şcolar 1937-1938 la şcoală învăţau 165 de elevi. În anul 1930 şcoala se mută într-o clădire mai mare.
Dintre învăţătorii Şcolii confesionale greco-catolice din Dezmir sunt amintiţi: Samuilă Duca, Pavel Pop, Filon Precup, George Măcelaru, Ioan Corpodean, Petru Iustin, Aurel Pop şi Simion Munteanu, dascăl în Dezmir timp de 40 de ani, începând cu anul 1922.
Biserica
Primele informaţii despre prezenţa unei biserici în Dezmir se datorează conscripţiei Klein, din anul 1733 cand se consemnează că în Dezmir exista biserică cu doi preoţi. Şi în documentele din perioada 1760-1762 se notează că la Dezmir erau doi preoţi uniţi şi două case parohiale şi deasemenea exista şi o biserică neunită.
În documente din 1900 se consemnează că în sat exista o biserica din lemn construită în 1780 şi renovată în 1896, probabil în locul numit Crişeni (în acel loc s-a găsit o cristelniţă din piatră).
În anul 1912, preotul Aurel Poruţiu (preot în perioada 1875-1920) propune ca în ziua de Rusalii sa se înceapă zidirea unei biserici mai încăpătoare. Conducerea construcţiei a fost încredinţată arhitectului clujean Hadler David. Fiecare sătean trebuia să contribuie la construcţia noii biserici. Preotul Aurel Poruţiu i-a împărţit pe săteni în 4 clase sociale, în funcţie de avere. Cei din prima clasă (16 săteni înstăriţi) trebuiau să contribuie cu piatră, nisip, material pentru grinzi, scândură şi fier. Cei din clasa a 2-a (tot săteni înstăriţi) contribuiau cu piatră, nisip şi var. În clasa 3-a erau încadraţi sătenii care nu aveau car, ei trebuiau să lucreze la scosul pietrei sau la construcţie. Din ultima clasă făceau parte săracii, servitorii şi văduvele. Ei trebuiau să lucreze 3 zile pe săptămână.
Finalizarea construcţiei bisericii s-a făcut în timpul preotului Vasile Micuşan, preotul care i-a urmat lui Aurel Poruţiu. Acest preot împarte satul în 5 clase sociale, în funcţie de pământul deţinut de săteni şi fiecare sătean trebuia să contribuie cu o anumită sumă, în funcţie de clasa socială. Sfinţirea bisericii s-a făcut în 1930.
Bibliografie:
-
Cinezan, Vladimir, „Comuna Apahida – studiu monografic”, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003.
-
Morar, Ana-Maria, „Monografia folclorică a satului Dezmir”, Lucrare de Diplomă, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, 2004.